Eu nu mai am puterea să revin,
nu te acuz, nu-ți fac portret de vină,
nu pot s-adorm, țin ochii în lumină
și tot ce simt nu-i spusă, e destin.
Mă încordez și sufăr umilit,
minciuna universului mă doare;
asimilată răului cel mare,
cu-atât mai tristă, cu cât te-am iubit.
Miroase-a carantină peste veac
bolnavii sunt chemați să se supună
la încercarea ultimă, comună,
să li se spună: nu mai aveți leac.
Iar eu te văd, iubita mea cea bună,
cum mergi spre condamnare. Zac și tac.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă a unei persoane care se simte neputincioasă în fața unui destin implacabil și a pierderii iubirii. Sentimentul de suferință este amplificat de conștientizarea unei condamnări iminente, atât personale, cât și a persoanei iubite.