Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer și-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi și neștire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat și ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereți,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieți.
Băiatul meu zidește el, acum,
Năluca-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid și altu-n oase,
Stau, el și casa, în același fum.
Și iată-l, pune mâna pe pământ,
Și nu se joacă, stă și se ridică,
Și cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt.
Încât băiatul meu și-al nimănui,
Iubindu-și fiul și uitându-și tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zidește-ncet în casa lui.
Și carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Țărâna e și viața mea e groapă
lângă-nălțarea lujerului meu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund pentru o casă care nu mai există, o casă a amintirilor și a trecutului. Vorbitorul observă cum fiul său construiește propria sa casă, perpetuând ciclul dorului și al amintirilor, în timp ce el însuși devine parte din noua construcție.
