Avea ceva de rouă în natură,
În felul cum cădea asupra mea,
Din carnea ei, o floare mă-mboldea
Și-apoi mă cotropea în stare pură.
Acum, când ceasuri între noi murmură,
Nu m-aș putea apropia de ea,
Trădarea ei este atât de grea
Încât i-aș pune doliu peste gură.
Cât am putut-o eu o zi iubi
Și cât în mintea ei o să rămână,
Nu va cunoaște, dac-ar fi stăpână,
O viață și o moarte și-nc-o zi.
Și n-am să știu de-a pururi cum se poate
O conspirație în puritate.
Sensul versurilor
Piesa explorează deziluzia și trădarea într-o relație idealizată. Naratorul reflectă asupra pierderii inocenței și a imposibilității de a înțelege cum puritatea a putut fi coruptă de trădare.