A fost tragic decembrie
și noi tot ne iubeam,
dar, în ziua dezastrului,
ai plecat de la geam,
și noi tot ne iubeam,
și noi tot ne iubeam.
A trecut și ianuarie
și noi tot fără rost,
n-avem loc în memorie
de iubirea ce-a fost,
și noi tot fără rost,
și noi tot fără rost.
A venit și februarie
și noi tot despărțiți
și se tânguie viscolul,
după meteoriți,
și noi tot despărțiți,
și noi tot despărțiți.
O să vină și martie
și noi tot mai străini,
se vor umple livezile,
de-nfloriri și de spini.
Și noi tot mai străini,
și noi tot mai străini.
Va veni și aprilie
și noi tot fără noi,
Învierea îmi spune că
nu mai vii înapoi.
Și noi tot fără noi,
și noi tot fără noi.
Amintiri despre iulie
cu noi tot mai distanți,
unde zodii se-amestecă
și apar doi amanți.
Și noi tot mai distanți,
și noi tot mai distanți.
Totu-aici se termină,
eu sunt eu, tu ești tu,
nu există nici dragoste
și nici lacrimă, nu.
Eu sunt eu, tu ești tu,
eu sunt eu, tu ești tu.
Vor cădea calendarele
și noi tot mai dușmani,
și vor trece și lunile,
și vor trece și ani.
Și noi tot mai dușmani,
și noi tot mai dușmani.
Vor veni și războaiele
și noi tot mai nimic,
vom da morții impozite,
pe când vieții nici pic.
Și noi tot mai nimic,
și noi tot mai nimic,
mai nimic,
nimic.
Sensul versurilor
Piesa descrie destrămarea unei relații de-a lungul lunilor anului, accentuând sentimentul de pierdere și distanțare. Chiar și în fața schimbărilor inevitabile și a trecerii timpului, protagoniștii devin din ce în ce mai străini unul de celălalt, ajungând la o finalitate amară.