Adrian Păunescu – Acari

Și n-am murit cum ei ne blestemară,
Mai facem umbră-n fiecare vară,
Ca iepurii fugirăm de-a lor pușcă
Dar umbra noastră ca un tigru-i mușcă.
Pe urma noastră dacă vin și umblă,
Nu dau decât de o neutră umbră,
Cu bârfe, cu cerneluri și cu armii
S-au pus pe urma dragostei jandarmii.
Iubita mea, în lumea asta rece
Iubirea-i boala care nu mai trece.
Iubita mea, visam pe-un câmp de rouă
luntrind două sicrie, amândouă.
Și pe această îngerească apă
Visam că de urmăritori se scapă;
Că-n toată viața noastră agitată
Nu te-am îmbrățișat măcar odată.
Ci pururi între două fugi fusese
Iubirea noastră cu-ntreruperi dese.
Că noi am fost, iubito, fugăriții,
Sortiții unei surde dispariții.
Și ne-am iubit mai scurt decât se poate,
Ca doi acari ai căilor ferate
Ce trebuiau să iasă-n fuga mare
Și să salute dând din felinare.
Că ne-au pândit ori bârfitoare babe,
Ori am trăit sub coperișuri slabe.
Și cât am vrut, iubito, să ne vină
Măcar o săptămână de lumină!.
Să nu ne aibă nimenea în știre,
S-avem o săptămână de iubire,
Și n-am putut și nu putem, iubito,
Lumea blestemă că am părăsit-o!.
Atâta doar, suntem ca prima oară
Și n-am murit precum ne blestemară
Și umbra noastră, cât am fi de iepuri,
Îi mușcă pe urmăritori din ierburi.
Eu nu mai pot, iubito, fără tine,
Toate femeile îmi sunt străine
Și te iubesc cu viața mea, cu toată,
Cât ești de rea și rece câteodată.
Jandarmi, care ne urmăriți prin lume,
Și întrebați de ale noastre nume,
Opriți-vă, nu ne intrați în soartă,
Nu mai deschideți cea din urmă poartă.
Veți întâlni ceva ce vă consumă,
Un fel de flacără, un fel de ciumă,
Aceia suntem noi, mult-zăcătorii,
Râzând de toți jandarmii provizorii.
Aici e ciumă, este foc, se moare,
Este iubirea fără vindecare,
Iubita mea, acar cu felinare,
Fă noaptea peste noi mai mare.