Adam Mickiewicz – Odă Tinereții

Scheletice lumi, fără inimi, nici duh,
Dă-mi tu, tinerețe, aripa ta sfântă,
Să zbor peste moartele lumi prin văzduh,
S-ating al iluziei rai, cel în care
Avântul stârnește minuni,
Făcând să țâșnească-n tulpini noua floare
Și fețe-n nădejdi aurii înveșmântă.
Cei care de anii prea grei sunt învinși
Să-și plece trudita lor frunte-n pământ,
Din sferele lumii atât doar văzând
Cât pot să cuprindă cu ochii lor stinși.
Dar tu, tinerețe, te-avântă pe culmi,
Pătrunde cu-al ochiului soare
Din capăt în capăt, întregile lumi
Cât e omenirea de mare!.
Te uită de-acolo în jos, către punctul
În care vezi veșnice neguri umbrind
O scârnavă-ntindere-n haos plutind:
Acela-i Pământul!
Privește-l! Din moartele-i bălți se arată
Un monstru târâș în găoacea-i blindată.
El singur și-e navă, cârmaci, marinar;
Gonind spre alți monștri mărunți, dar la fel,
Aci se ridică, aci cade iar,
De val nu se-atinge, nici valul de el;
Deodată pleznește de pare-o bășică,
De viața lui, nimeni nu știe nimică
Și nici de sfârșitu-i sinistru:
Acela era egoistul!.
A ta-i, tinerețe, dulceața întreagă
A vieții cu alții-mpărțită:
Divin, bucuria în inimi palpită
Când mlade-aurii în mănunchiuri ea leagă.
Voi, tineri prieteni, pășiți împreună!
Un țel avem doar – fericirea comună;
Deci, tari prin unire, cuminți prin avânt,
Voi, tineri prieteni, pășiți împreună!
Poteca e grea, lunecoasă,
Că forța, și-ades, slăbiciunea stă-n poartă,
Dar poți orice forță prin forță răpune
Și-nfrână-ți, de tânăr, orice slăbiciune!.
Cel care din leagăn o hidră zdrobi
Va ști, când e tânăr, să-njunghie centauri,
Pe cei chinuiți, din Infern i-o răpi
Și până la cer s-o-nălța după lauri.
Să tinzi unde ochiul n-ar ști să răzbească,
Ce nu poate mintea sfărma, tu dărâmă!
Că tu, tinerețe, te-nalți vulturească
Și trăznet ți-e brațu-n furtună.
Hai, umăr la umăr! Și toți, cu un brâu
Să-ncingem ăst glob planetar!
Un cuget să fim, din același focar,
Ca dintr-un izvor al duhului râu!.
Să-mpingem pământul din loc, înainte,
Pornindu-l pe-o nouă orbită,
Iar când va plezni scoarța lui mucezită,
Întâile ere să-ți vină în minte;.
Așa cum, în haos și noapte adâncă
Zbătându-se forța primară,
Când zise: „Să fie! ” divina poruncă,
Materia-n lume un drum și-a croit
Și viscol vui, ape-adânci s-au unit
Și stele-n tării luminară, -.
La fel, peste oameni, noapte grea mai domnește,
O luptă de patimi primare domină,
Dar iată: iubirea în flăcări zbucnește
Și-a duhului lume-o sui în lumină:
Din sânul juneței născută-o să fie,
Frăția legând-o-n mănunchi, pe vecie.
Se sparg precum ghețuri lipsite de viață,
Vechi prejudecăți ce luminii-i sunt nor:
Salut libertății și-a ei dimineață
Vestind noul soare, de lumi salvator!

Sensul versurilor

Piesa este un imn dedicat tinereții, văzută ca o forță motrice pentru progres și schimbare. Îndeamnă tinerii să lupte pentru idealuri, să depășească obstacolele și să construiască un viitor mai bun, bazat pe unitate și libertate.

Lasă un comentariu