Oreste:
Părinții noștri au vrut să fie liberi
Și atunci au mușcat din măr
Tot pendulăm între bine și rău de atunci
Nehotărându-ne pe deplin cărui stăpân să slujim
Și uite cum timpul trece, cunoașterea rămâne
Adevarata libertate este totuși refuzul răului
De aceea am primit pe lângă suflet și minte
În ea se află minunatul instrument numit discernământ
Zâmbește și continuă să urci oricât de grea îți este crucea
Dacă iubești nu o vei duce singur niciodată
Lângă tine deja se va afla Dumnezeu
Rămânem aici pe pământ
Atât timp cât ne ia construcția templului din cer.
Scânteie:
Te-ai întrupat
Acum existența presupune un timp limitat
Construind temelia casei sufletului tău
Apare lupta între bine și rău
Dar fii stâncă în furtună, vor fi piedici
Află care e menirea și scopul tău aici
Motivează-ți pașii spre acea cale
Dând sens călătoriei vieții tale
Căci ai primit viața ca să dai viață
Printre iluzii, credință și speranță
Simte-te viu cât vei trăi
Fericirea ta doar tu o știi
Chiar dacă nu vezi simplitatea
Cu care printre lacrimi putem zări divinitatea
Căci ochii-s goi și frunțile-s încruntate
Iar sufletele stau îngrunate
Căci trupul toarnă doar păcate
Nu ne-am născut pentru a suferi
Căutăm echilibru fără să putem oferi
Floarea vieții fiind poarta spre alte trăiri
Când totul moare transformându-se în amintiri
Descoperim că omul e altar
Cine i-a fost moașă și cine îi va fi gropar.
Oreste:
De ce când vorbim noi cu Dumnezeu se numește rugăciune
Și El când ne răspunde unii o numesc schizofrenie?
Makru (2x) :
Când privești cerul întunecat
Realizezi că așa îl vezi tu de fapt
Că trăiești legat la ochi și mâini
Evadezi, ești liber fără stăpâni.
Oreste:
Cu sufletul pustiu și mintea otrăvită
Începem să ne căutăm fericirea acolo unde nu o vom găsi niciodată.
Scânteie:
Și spargi pereții
Simți cum mori din cauza vieții
Ești înghițit de-o lume stricată
Cu reguli fixe fără tact sau judecată
De asta trăiești din cioburi de amintiri
Când simți miros de flori cauți sicriul din priviri
Vad cum stai înțepenit în vise
Crezând că asta-i cheia pentru uși închise
Că doar banu’ înviorază sângele acum
Că o știu bogații străzilor sărace
Sau fețele de consum
Dar te lovește cu un dispreț voalat
Îți dă fără să ceri și îți ia fără să fii întrebat
Poți fi izvor și mâine picur neinsemnat
E ca drumul zarurilor hazardat
Aici poți înțelege pe oricine
Fără ca nimeni să te înțeleagă pe tine
Așa că înveți să dirijezi emoții printre zmei
Îți pui masca de golan și îți înozi coada cu ei
Îi acoperi adevărului goliciunea
Spunând „nu iartă nimeni slăbiciunea”
Viața e lipsită de schelet
E ca un joc cu grafică bună dar infect.
Makru (2x) :
Când privești cerul întunecat
Realizezi că așa îl vezi tu de fapt
Că trăiești legat la ochi și mâini
Evadezi, ești liber fără stăpâni.
Oreste:
Dușmanul fericirii noastre se ascunde întotdeauna în oglindă!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de a fi prins în limitări autoimpuse și sociale, căutând adevărata libertate spirituală. Vorbește despre lupta interioară dintre bine și rău și despre găsirea sensului vieții în ciuda obstacolelor.