Aici vin să mă regăsesc – să prind fluxul,
Căutând pacea la capătul liniei.
Câteodată nu mă pot abține, febra e mare,
Sunt la mare și-atât de neînțeleaptă.
Sunt atât de speriată că-ți voi pierde dragostea-n timp ce vremurile trec,
Curajul e focul – și un far atât de luminos.
Apusul formează o amintire – iubirea noastră semnată,
Și tot la mare prindem viață.
Ma va duce valul – transformându-mă în piatră?
Am nevoie de un loc unde să aparțin.
Cheamă un soare ce apune să-mi arunce o funie
Și să mă ducă într-un loc numit acasă.
Închid ochii, știu că ești acolo – iubirea mea,
Stând la mal într-o lume creată de mine.
Apusul aruncă o flăcăraie singuratică-n cer
Și tot la mare ne luăm rămas bun.
Ma va duce valul – transformându-mă în piatră?
Am nevoie de un loc unde să aparțin.
Cheamă un soare ce apune să-mi arunce o funie
Și să mă ducă într-un loc numit acasă.
Căutând un loc numit acasă.
Ma va duce valul – transformându-mă în piatră?
Am nevoie de un loc unde să aparțin.
Cheamă un soare ce apune să-mi arunce o funie
Și să mă ducă într-un loc numit acasă
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea unui sentiment de apartenență și de regăsire interioară. Marea și apusul sunt elemente recurente, simbolizând atât frumusețea vieții, cât și melancolia despărțirilor. Refrenul exprimă dorința de a găsi un loc sigur, un 'acasă', unde să se simtă protejat de incertitudinile vieții.