Rx2: Am creat această lume prin supra-raport uman
Cât am râs, am tras, n-am fost rațional
Și după-aia fiecare gând pe care l-am murdărit în cap
Este visul principal.
Intrinsec, cuvântul mi-e dat blestem
M-am trezit cu defavorul de a fi uman, indemn
Orice cap de ființă pură în a fi independent
Ipocrit fosforescent.
Vreau să știu și eu pe bune cum am devenit artist
Cum mi-ați zis mie că-s bun, cum rezist
Simte noaptea cum te atacă, cum ești ușor otrăvit
Cum copiii simt plăcere față de ce i-a rănit.
Ce gând te face să te reîntorci în vid
Pe voi nu vă dor cuvinte ce v-atacă însutit
Cu rațiunea-n repaus și jumate de părinți
Vezi culoarea vieții orbită de monocromatism.
Ne-am creat visul de aur, bea otravă, rezistență
Crescută, mulată bine, pe jumate percepută
Cât ești orb și visezi poți să-mi spui numai povești
Dar degeaba, tot nu știi cum să iubești.
Ai visat că ești poet, doar că ești analfabet
Ai visat că ești potent, doar că nu poți să te îndrepți
Ai visat libertate cât simțeai durerea-n vene
Cum visezi că poți zbura etern în lipsă de oxigen.
Pot să mă regăsesc, poți să mă regăsești
La final mă iei ca sprijin doar când vrei să plutești
Dar uite că sunt pierdut, că am înțeles ce-am vrut
Și fiecare vis pe care-l am e visu-mi absolut.
Rx2: Am creat această lume prin supra-raport uman
Cât am râs, am tras, n-am fost rațional
Și după-aia fiecare gând pe care l-am murdărit în cap
Este visul principal.
R²x2: Și când o să-mi cresc din nou copacul vieții
Poți să te spânzuri de el cu linia vieții, fii atent ce romantic poate să fie
Dintr-o mie de probleme câte-ncap
Într-un coșmar, eu sunt visul principal.
Ne-am creat unu pe altu ca raport supra-uman în fine
Da problema e că lumea se dărâmă-n vid
Bine eu, cât am visat împlinire
În punctul cel mai critic m-am trezit nefericit.
Opere din mărăcini, jumate tranchilizați
Jumate deport prin Spania ca să crească fără tați
Să fure alambicați, iar când alții cer scutiri
Trimit vise triste-n lume să moară printre străini.
Sunt probleme generale și problema-i că nu-mi pasă
Mediu urban arde gazul de pomană, nu de casă
Nu știu tot ce vreau să zic, când vomit, exagerez
Când scriu versuri cu o scârbă pe care n-o agreez.
Când visez, visez bine, simpatie
Și visez docume prea bune, de-ar vrea realul să le știe
Și chiar știe, vise moarte, copii morți
Clanuri ce ne-atacă indirect, șatre de semidocți.
Când poți, să m-anunți că nu mai ești orb de tot
Ai visat destul, ai ajutat, și nu mai poți deloc
Un suflet bolnav te trage în infern
Nu există să fii pur, există să nu știi să ceri.
O să mă regăsesc, o să mă regăsești
La final spune-mi ce mai rămâne după ce plătești
Devii treptat obosit, decât să visezi că dormi
Du-te culcă-te o viață, ne-auzim după ce mori
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastul dintre vise și realitate, deziluzia și impactul societății asupra individului. Vorbește despre lupta de a găsi sens și împlinire într-o lume imperfectă, unde visele pot fi atât o sursă de inspirație, cât și o evadare din realitate.