Căsuță dragă din
Frăsinet,
Nu mai e blândul meu poet!
Ne-a părăsit pe amândouă,
Și ochii ne sunt numai rouă.
Cu sine însuși în odaie,
Iluminat de-a visului văpaie,
Prin norul vânăt de tutun,
Smulgea tăcerii versul cel mai bun.
Un sfert de veac paznic durerii, în spațiul solitar al încăperii,
Cu fruntea grea, de gânduri plină,
Se recrea privind înspre grădină.
Și în tăcerea care-l apăsa,
Amurgu-nfiorat intra.
Pe trepte reci de jaluzele,
Prin dantelatele perdele,
Cu-aprinse miresme de roze în jurul lui țesând apoteoze.
Sensul versurilor
Piesa evocă sentimentul de pierdere și singurătate după plecarea unei persoane dragi, posibil un poet, dintr-o casă familiară. Versurile descriu atmosfera melancolică și amintirile asociate cu prezența sa, subliniind golul lăsat în urmă.