Arany Janos – Cerc de Familie

Seară, e seară: toți se culcă!
Moțăie sumbru frunzișul de dudă,
Zumzăie gâza, de zid se lovește,
Pocnindu-se rău și se liniștește.
Fiecare grunz parc-ar avea labe,
Se vor împrăștia broaște trândave,
Umblă liliacul lovind streașina,
Pe turnul trunchiat zbiară bufnița.
În curte o vacă cu părul albui:
Cum gazda a smuls-o adineauri;
Rumegă în tihnă, e foarte calmă,
Deși vițelul tare o înțeapă.
Vine ș-un motan – la șoareci încet –
Pășește tiptil cu corpul lunguieț,
Se oprește, se uită: dar iute,
Cu o săritură în pridvor ajunge.
Ușa e deschisă; lumina sobei,
Se revarsă asupra nuielei.
În față un câine stă pe pântece,
Laba pe prag, pe ea capul așterne.
Înăuntru gazda strecurând laptele,
Îi dă copilului, care cere;
Apoi cu ceilalți se îmbină,
Așa cum stelele cu luna blajină.
Fata pune pe foc coarde de viță:
Ea e cea mare, mândră steluță.
Încinge fierul: e gata rochia,
Dar necălcată, .. mâine veselia.
În jur cei mici, cu basme plăcute,
Aleg ei mazăre, ori păsule,
Din coji, alene, pun pe foc destule:
Luminându-și fețele lor rotunde.
Fiul cel mic, cere pită ș-o roade;
Jucând cu tăciune: desenând șarpe.
Cel mare citește, nu se jenează:
El popă va fi, oricine să vadă!
Așa obișnuia tatăl, să spună,
Dar băiatul n-are elan de rugă:
Îi plac, versurile și cântecele,
Așa ceva vrea și el să încerce.
Zornăind, pune jos stăpânul o sapă;
Agață pe cui traista vărgată;
Micuții caută, sperând, c-ar găsi
Măcar pâine, văzută de păsări.
Care și-a băgat mâna, țipă tare:
Vai! parc-un drac.. sau un iepure!
Bucurie mare: nu vor să doarmă;
Insistând să-i dea frunze de varză.
Stăpânul salută cu seară bună,
Așezându-se, după trudă răsuflă,
Fruntea ștergând, cu brațul de cămașă:
Plin de riduri, de viață brăzdată.
Cum la micuți aruncă o privire,
Se mulează pe față ridurile;
Să scape de griji, umple cu jar pipa;
Îl dispune cu vorbe tandre, soția.
Nu întârzie mult, buna gospodină,
Soțului masa să fie servită,
La mijloc pregătește măsuța mare,
Pe care așează simpla mâncare.
Ea a mâncat, copilul nu dorește,
Soțul îi spune: „Vino, muiere!”
E mai plăcut, cu toți la măncare, –
O aripă, pulpă dă la fiecare.
Cine ciocăne? „Sára, uită-te:
Un călător dorește sălaș, poate:
De ce să nu-l primim, dacă n-are casă,
Câți stau în ocnă răcoroasă!”
Se întoarce fata cu călătorul.
Intră cu salut un schilod, veteranul:
„Să vă dea Domnul și mâncare multă,
(Așa termină), așa îi salută.”
Gazda spunând: „Să vină și el să guste:
Pune-n blid, dragă, dacă nu ne ajunge.”
Apoi poftindu-l frumos la o supă –
Acceptă el repede, deși se scuză.
Supa gustoasă din blid, foamea,
Apa din ulcior alină setea;
Pe durata mesei nu se vorbește,
La unguri asta e o deprindere.
Apoi, după ce s-a gătat de cină,
Pribeagul și-a dat drumul la limbă;
Pornind încet și apoi ca o gârlă,
Când va ajunge departe se îngâmfă.
(1) Zice de revoluția oribilă,
Pieptul arzând și fața înroșită,
Nu uită – înlăcrimați ochii –
Pe cei pribegiți, emigranții.
Grăiește de dorul de sfânta țară,
Pribegia sa lungă până acasă.
(2) Și băiatul mare lasă cartea,
Strâmbând curios, ciulind urechea;
Și când drumețul se oprește în vorbă:
„Mai povestiți” – frumos îl imploră.
„Nu-s povești, copile” – tatăl îl mustră,
Se uită drumețul și continuă:
Îi sorb vorba cu mută pietate,
Fata și cu aproapele, toate:
Când n-o aud și n-o văd cei din casă,
Aprinsă, de fratele.. îl întreabă:
Trei ani, de când speră să apară,
Amână logodna, un an așteaptă.
Seară, e seară.. focul n-ar sclipi,
Genele de cenușă încep a clipi;
Copilul e moțăit, – unul doarme,
Cu cap aplecat, la mama în poale.
Rar mai grăind drumețul, cu gând mare;
Întretimp, numai pisica toarce.
Paiul foșnind, pe jos se va așterne..
Ș-un greier, imperiul va începe.