Odaia dă spre cerul albastru-mat,
Nu-i loc de lăzi, de alibii, scăunele!
De volburi zidu-i, afară-i încărcat:
Gingii de spiriduşi vibrează-n ele.
Ce uneltiri de spirite mai cer
Aşa, risipă şi dezordini vane!
Şi dude, pânzele-n orice ungher
Adue sunt de zâne africane.
Mai multe intră, naşe supărate,
Cu poală de lumină în bufet
Şi-aici rămân! Cei doi plecaţi sunt, poate
Nu-i grav, şi ce se face nu-i concret.
Pe soţ, aici, tot timpul când el este
Absent, îl pungăşeşte vântul, crunt.
În sferele alcovului pătrund
Chiar duhurile apelor, funeste.
Şi, noaptea, luna! Luna lor de miere
Le strânge zâmbetul la amândoi,
Văluri de-aramă cerului să-ofere.
Ei cu guganu-abil o-ncurcă-apoi.
– De n-ar porni un licăruş, în fine,
După vecernii foc de puşcă-n jur.
– O, sfinţi-năluci din Betleem, mai bine,
Vrăjiţi-le-n fereastră un azur.
Sensul versurilor
Piesa descrie atmosfera stranie dintr-o casă, unde viața de cuplu este influențată de forțe spirituale și secrete. Intimitatea este prezentă, dar umbrită de elemente misterioase și poate chiar periculoase.