Arthur Rimbaud – Săraci La Biserică

Strânși în unghere, între bănci de stejar cam calde
De suflul lor ce pute, cu ochii-n lungi plimbări
Spre corul ce străluce, ca-n harp’ e toți să-iscalde
Cei douăzeci ce urlă cucernice cântări;
Ca pe-un miros de pine sorbind parfumul cerii,
Umili în fericire ca niște câini bătuți
Săracii întru Domnul, stăpânul lor, Mizerii
Înalță rugi ridicole, mereu neabătuți.
Pentru femei e bună o bancă dreaptă, după
Un chin de șase zile-ntru Bunul Dumnezeu!
Tot leagănă odrasle, -n ceva ce-aduce-a șubă
Stâlciindu-le, soi straniu de prunci ce plâng mereu.
Acestor mâncătoare de supă sânii-afară
Le ies; cu ochii-n rugă că nu se roagă știi
Privesc cum se prostește, făloasă-așa să pară,
O ceată de puștoaice cu strâmbe pălării.
Afară, frigul, foamea, bărbatul beat, beat criță:
E bine. Înc-o oră; belelele apoi!
– Dar șușotește-alături și fornăie, sughiță
Soborul-ntreg de babe cu guși ce-atârnă moi;
Aici sunt epileptici, înspăimântați de lume,
Pe care la răspântii mai ieri i-ai ocolit;
Și, scotocind cu nasul în cărți de rugăciune,
Orbi ce-s conduși de-un câine prin ținti necontenit.
Și toți, stropșind credința miloagă și cam brează,
Recită nesfârșite jelanii lui Isus
Ce, -ngălbenit de palul vitraliu, -n sus visează,
De slabii proști, de răii burtoși departe dus.
Și de mirosul cărnii și-al stofei mucezite,
Scârbită farsă, sumbră, cu gest respingător;
– Și-orația-nflorește-n expresii ipocrite
Și ia misticitatea un ton pronunțitor,
Când, soarele din naos pierind Isuse! -, grave,
Zâmbind, în vechi mătăsuri, Cucuoanele de prin
Distinse cartiere, dar de ficat bolnave,
Lungi degete să-și moaie-n agheazmatare, vin.