Ara Alexandru Șișmanian – Privire Frântă

Privire frântă de gheață magică,
crivăț de alb în furie de inimă,
o palmă deschisă pentru destin – platină descompusă în după-amiaza absurdului.
Socotim – țintim întâmplarea,
numărăm pe degetele fumului – piatra deschide un ochi – numerele cad unul într-altul.
Poate un dinte de diamant îmi dizolvă memoria,
poate oul durerii mă caută în adâncul oceanelor.
Junglă de lumină pierd în zăpadă – fir de sânge alb mă destramă,
camera maro îmi șoptește cu tentaculele nervilor – povestea de friguri a infernului,
povestea lacrimilor biciuitoare de turbată rușine,
povestea lui aproape tu însuți – atât de absent – atât de absent – cu vânătăi de noapte sub piele.
El și ea față-n față – și-ntre ei iubirea vânzând fructe uscate, frunze ofilite și documente false,
și-ntre ei pretenția cu sânii grei și flasci – lipită de zid – afundată în zid precum o imagine cărnoasă – vomitată de-oglindă.
Dar cine e acest nimeni care mă tot sâcâie cu sine de umbră?
Cine e această pată torturată cu țigara aprinsă între falii de timp?
Da, această pată tăiată-n felii din care gura mea culege doar întuneric,
sau iarăși – această străină pe care încerc s-o salvez de amintirile obscure ale hipnotizatorilor,
de liturghia neagră de sub sumbra barbă a demonului,
a demonului ce seamănă atât de bine cu un tenebros preot ortodox – ce-l va fi dăscălit pe Stalin?
Desigur, condiția umană e condiția de pradă totală a nimănui,
desigur, condiția umană e stigmatul lui zero ce spionează cu clipe infinite lumina,
condiția pleoapei ce tace până la moarte – tace prin moarte ca printr-un tunel de complicități ce cad una într-alta,
torturând semnul de întrebare din care țipătul dintâi s-a născut.