Aleksandr Blok – Carmen

Cum oceanul uneori
Își schimbă vechea lui culoare
Sub fulgerul țâșnit din nori,
La fel furtuna cântătoare
Își schimbă sufletul, smerit,
Îmbujorat aștepți clipita
Și simți c-ai plânge fericit
Când e s-apară Carmencitta.
4 martie 1914.

Fâșii de cer senin.. Un ciob stingher de lună
Scăldat e în azur, și-o boare trece lin,
E primăvară iar, pâraie se-mpreună,
Vârtej e-n sufletul de gând și sbucium plin..
Cu luna ce-i mai gingaș? Ce e mai sus ca zorii?.
Taci, nu vorbi nimic prietenilor tăi :
La cel din urmă cat unde-s aproape norii
În geam nu ard doar zorile-n văpăi..
14 martie 1914.

În zori de zi, un demon fumuriu
Cu pletele-i de aur, blând apare,
Iar cerul e-n veșmântul-i siniliu
Cu ape de sidef, scântâietoare.
Cum prin azur simți bezna săgetând
La fel i-e chipul groaznic câteodată ;
A părului cununa e roșcată
Și-n glas auzi furtunile vuind.
24 martie 1914.

Las cartea jos. Mi-e mintea grea,
Furtuna primăverii strigă..
O, groaznic ceas atunci când ea,
Ghicind în palmă lui Zuniga,
Asvârle-n ochii lui Jose
Privirea-i batjocoritoare!
Uit totu-n jur. O văd cum e,
Cu dinții – perle lucitoare,
Simt sânge-n suflet năvălind,
Ștergând icoana țării-n cale,
Și-aud : Cu prețul vieții tale
Iubirea-mi vei plăti curând!.
18 martie 1914.

Vin mulți bărbați – puhoi pestriț,
Căci Carmen multora le-i dragă,
Vin s-o momească, s-o atragă,
Dar printre-atâția-ndrăgostiți,
Stă în taverna Lillas-Pastia
Doar unul rezemat de zid.
N-aude zarva. Toate astea
Nu-l pot atrage. Stă cumplit,
Privirea-i de mâhnire plină
Nu vrea, nu cere alinări,
Doar când aude-o tamburină
Și zornăitul de brățări,
Îi apare-n sunetul iscat
O primăvară.. Altă vreme..
Privește-un trup ce cântă, geme,
Și vede-un vis înaripat.
26 martie 1914.

Și-acum văd chipul rece, mut,
În ochi – dispreț și provocare,
Făptură – tremur și cântare.
Ți-l minte, – așa te-am cunoscut.
Noapte-n parter. Respiri abia.
Și pieptul alb e-aproape, -aproape..
Din păr, o buclă încearcă
Pe fruntea-ți palidă să scape..
Nu-i prima întâlnire când
Mi-e inima de tremur plină!
Dar văd fiorul săgetând
Prin umerii subțiri, prin mână..
Și capul mândru ți-l înalți
Zvârlind privirea-nciudată,
(Așa se uita câteodată
Din cușcă leii-ntemnițați).
Sub lampă nu mai răsună
Ca înainte, seguidilla,
Nu vine-acum spre dumneata
Îndrăgostitul Escamillo
Și ești geloasă. Alte dăți,
Scădeai prisosul de lumină,
Nu-i mai zâmbești acum, senină,
Și-un șir de perle nu-i arăți..
Să nu privesc, să tac – pot oare?
Să spun ceva – nu-i chip, nu pot..
Și-acum (ca steaua căzătoare)
Aluneci jos, ești jos de tot,
Treci ostenită lângă mine,
Și-ți cântă umerii când treci,
Te simt, te știu atât de bine,
Și-n inimă-ți săpat pe veci,
Alături de-o țară-n ceața –
Un chip iubit și cunoscut..
Și-acolo :Să fugim de viața,
Hai să fugim de trista viața!
Aud răcnind un om pierdut..
Și martie fulgi a așternut.
25 martie 1914.

Mâțișorii – vestesc primăveri,
Plâng ceva luminos,
Ce-a fost ieri,
Semn că-nalță în slăvi, undeva,
Lumânări pâlpâind, ruga mea,
Și-ai tăi umeri îi pot săruta.
Spic de orz – nu înseamnă ogor?
Țipăt lung, depărtat de cocor,
E un semn să aștept la zaplaz
Pân’ la trecerea zilei de azi,
Și că-n minte săpat ți-am rămas.
Trandafiri văd – mi-e teamă de ei,
Ei sunt părul tău – roșu-n văpăi?
Ei, cântând, de trădări mi-au șoptit?
Carmen! Sufletul, tu mi-ai robit?.
30 martie 1914.

Ești un imn cu ecouri uitate
În destinul meu negru și-nchis.
Carmen, plâng și zâmbesc. Minunat e
Că-ți văzui, noaptea, chipul de vis.
Pari de vrajă sălbatică plină,
Pari un vis nesfârșit și adânc,
Primăvara – cu-a ei tamburină,
Și ghitară cu strune ce plâng!.
Și te văd – o stăpână a firii,
Ca regină din basme pășești..
Treci, pe frunte purtând trandafirii,
Cufundată-n visări și povești.
Dormi ca șarpele, strânsă la soare,
Dormi și-n ceața ți-apare senin
Țărmul drag, răsărit peste mare,
Și un vis – pentru mine străin.
Vezi o zi străjuită de-un astru
Și iubitul, întinsul tău plai
Plin de cântec, albastru, albastru,
Negrăit de frumos – ca un rai.
Și acolo, tăcerea e gravă,
Doar atunci când sub crengi te ivești
Vocea-ți stranie urcă în slavă
Vijelii și iubiri țigănești!.
28 martie 1914.

Iubirea-i slobodă și zboară,
Al tău sunt – e-n zadar!
Mereu în vis o să-mi apară
Făptura ta de jar!.
Ai mâini haine, fermecate,
Și porți în ochi trădări,
Tu ești zadarnicile-mi patimi
Și nopți de așteptări!.
Te voi cânta, în slăvi senine
Voi duce vocea ta!
Ca un sihastru pentru tine
La stele m-oi ruga!.
În râul versului- stăpână,
Tu val vei fi mereu,
N-oi șterge, Carmen, de pe mână
Nicicând parfumul tău..
Cum o făclie pe-nnoptate
Străluce uneori,
Îmi vei zâmbi, o clipă poate,
Cu dinți strălucitori.
Nutresc nădejdea minunată
Că pe străin meleag,
La mine poate, câteodată
Te vei gândi cu drag..
Peste furtuni ce trec ca fumul,
Și peste-adânci trădări,
Să-ți pară gândul meu de-acuma,
Neîntinat și alb ca drumul
Ce duce-n depărtări!.
28 martie 1914.

Nu! N-ai să fii cu mine! Cu nimeni! Niciodată!
Deci ăsta-mi fu îndemnul prin ani ce trec încet.
Prin zilele ce-și poartă povara blestemată,
De-aceea-s pe vecie plecatul tău poet!.
Aici – e-ngrozitoarea pecete-a-mpotrivirii.
Întreaga frumusețe n-o poți ghici, n-o știi.
Acolo – o fărâmă a sufletului firii
În hohote revarsă lumini și armonii.
Aceasta fu-ncântarea și marea mea sfială!
Știi bine, pentru tine, sărmano, mă-nspăimânt.
Aceștia-s ochii stranii ce mă priveau în sală
Ne-nțelegându-mi gândul și încă.. neiubind!.
Tu n-ai decât o lege : alături, zbori prin zare
Spre alta constelații ce trec prin fața ta,
Iar lumea noastră – ție, un dor de foc îți pare
În care arde, cântă, se mistuie ceva!.
Și-n flăcări, tinerețea ți-e doar o nebunie..
Doar sunet! Fericire, trădare nu-i defel..
În bucurii și-n jale e-aceeași melodie..
Dar dragă-mi ești tu Carmen : căci sunt și eu la fel.
31 martie 1914
Din volumul Versuri alese 1956