Speranțe încercănate,
de false Primăveri de Cuvinte,
ce ning cu Disperări,
pe Inimile de Jar,
tot mai stinse,
la ferestrele Privirilor strivite,
de norii de plumb,
ai Furtunilor de Gânduri,
tot mai indiferente și obtuze,
ce ne sfarmă,
Eternitățile de Clipe,
în care ne-am putea ascunde,
Iubirea,
din calea Zilelor fără adăpost,
ce se reped să ne sfâșie Viitorul.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de deziluzie și melancolie față de viitor. Vorbește despre pierderea speranței și despre cum greutățile vieții și indiferența ne pot afecta capacitatea de a iubi și de a găsi bucurie. Viitorul este perceput ca o amenințare, gata să ne distrugă.