*Lui Berto Ricci*.
Dulce apune soarele.
De zi se desprinde
Un cer prea limpede.
În ramuri, singurătatea.
Ca de la mare depărtare
O rumoare de voci.
Ofensată când e lingușită
Ora aceasta are o artă stranie.
Nu e prima încolțire
A toamnei eliberate?
Ca nici un alt mister.
Fuge să dea în aur
Vremea bună ce scoate din noi
Darul nebuniei.
Și totuși, și totuși aș striga:
Efemeră tinerețe a simțurilor,
Ce în întuneric de mine mă ții legat
Și-mi dai voie să-mi închipui eternitatea,
Nu mă lăsa, rămâi suferință!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a frumuseții efemere a tinereții. Vorbitorul își dorește să rețină chiar și suferința, ca o modalitate de a se conecta cu viața și de a-și imagina eternitatea. Este un poem melancolic despre acceptarea inevitabilului și găsirea frumuseții în impermanență.