Speranța mea frumoasă, din vremurile trecute,
Spre vremuri mai bătrâne, s-a dus pe neștiute
În repedele-i zbor,
Și-n urma ei rămas-au o zi fără lumină
Și-o inimă ce-nchide sub neagra sa ruină
Un dor… un vecinic dor.
Atunci nebun plecat-am cu gândul către tine
Însuflețită umbră a nopților senine,
Suspin pierdut de vânt.
Și te-am căutat prin ceruri, și te-am căutat prin lume,
Îmbrățișându-ți urma, strigându-te pe nume,
Pe numele tău sfânt.
Dar urma-ți rătăcită pe lungile nisipuri
Ce rup calea vieței în mii de mii de chipuri,
S-a șters din drumul meu.
Iar eu rămas-am singur sub plopul din pustie,
Privind o neagră cruce, pe care-n poezie
Stă scris numele tău.
Și mi-am adus aminte atunci că tu ești moartă,
Că cugetul meu singur te vede și te poartă
Trăind, în visul său.
Că tot ce-a fost o dată, că tot ce-o să mai fie
Curând o să se schimbe în vecinică pustie…
În vis… ca-n gândul meu.
1883
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie față de o persoană pierdută. Naratorul își amintește de vremurile trecute și realizează că persoana iubită a murit, lăsând în urmă un gol imens și un dor veșnic.