Dark|Blaze – Vid Emoțional

Vad un înger ce-și arcuiește aripile de lumină,
Simt scânteia cum dă formă imaginilor din retină.
Așa mi-a fost predestinat, haimanaua neagră
Ce nu distinge culorile sau nu vrea să le-nțeleagă.
Bântui străzile prăfuite jucându-mă cu pixul,
Adaug sunetelor imagini, că asta-mi e fixul.
Progenitură ce nu găsește compatibilitate,
Înarmat cu gânduri diverse, în paralel degradate.
Sufăr odată cu natura, plâng cu viorile,
Pe poezie mi-am pus baza, din ea-mi trag valorile.
Îndemânarea mea socială e aproape inexistentă,
Caracterul nu-mi permite interacțiune frecventă.
Refugiat în propria-mi lume, cutreier strada,
Mintea filtrează informația, sus mi-e garda.
Cu ochii reci privesc din scaunul autobuzului,
Atent la un om ce-și vede de cursul vieții lui.
Încerc să-l înțeleg, dar este prea complicat,
Ma întreb de ce avem același drum blestemat.
Ajung la destinație, o siluetă mă blochează,
O salut, trec mai departe, a fost altă fază
Prin care trec frecvent, lipsit de atașament,
Emoțional sunt gol, dar fizic sunt prezent.
A început lectura, gândul mi-e foarte departe,
Un spectru mă perturbă dându-mi două coate.
Materie de examen, cică tre’ să fiu atent,
Nu-i răspund, mă uit pe foaie, un alb permanent.
Încep a transpune gândurile cu creionu’,
Scriu și șterg, apoi scriu iar, gălăgia îmi dă tonu’.
Tonurile-s gri, la fel ca hanoracu’ de pe mine,
Sunt din nou atenționat, în fine, bine.
O pereche de ochi albaștrii mă fixează,
E frumoasă ca lumina lunii, da’ lasă.
Tresar la absolut orice contact, sunt speriat,
Un nou sentiment ce n-am mai experimentat.
Rutina asta m-a scos din orice film,
Deja mi-a dat un portret ce zâmbește sublim.
Ajung acasă, dau cu ghiozdanu’ de zid,
Deschid un vechi caiet, încep să scriu nestingherit.
Ziua s-a sfârșit.