Peste clipe trecătoare au căzut prea multe ploi,
Ochii rimelați ai serii, azi, mă-ntreabă de-amândoi,
Printre frunze pașii trec, răscolind al verii cânt,
Mă aplec să strâng în mână frunza lângă-al ei mormânt.
Sunt doar călător prin vise, însă Timpul nu-mi dă pace,
Flori de păpădii îl strigă, dar el nu se mai întoarce.
Vânturile rătăcite trec prin cuiburi părăsite,
Suflă puful alb de ceață peste ramuri desfrunzite.
Pe obrazul toamnei ninge, focuri încălzesc cămine,
Prin albume reci te caut, dar nu mai întreb de tine.
Poate m-am acoperit cu iarna, ca să pot uita de toate,
Când un greier povestește despre-a verilor păcate.
Lemnele scâncesc în vatră și vioara mea de-o viață
Îmi sărută pleoapa udă, lăsând umbre de speranță.
Trenuri albe fug prin suflet, șuierând înspre abisuri,
Streșinile strâng din ploaie glasul ultimilor plânsuri.
Spune-mi, unde pleacă Luna îmbrăcată în mireasă?
Stele albe cad în mare, doar că ție nu-ți mai pasă.
Îmi ascund dorul de tine printre albe crinzanteme,
Iar cerneala-mbrățișează literele din poeme.
Toamnă, frunze, flori și ceață toate-ți scriu același vers,
Numai inima pustie mai colindă-n Univers.
Pe o scară de lumină îngeri albi din cer coboară
Să aducă-n vise fluturi și un colț de primăvară.
Se-aud strigăte pe-afară iar zăvozii latră-n gânduri,
Poarta scârțâie-n livadă, lovind șubredele scânduri.
Eu privesc pe un perete jocul flăcării nebune
Și adorm purtat de aștri printre amintiri cu tine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de nostalgie și melancolie, reflectând asupra trecerii timpului și a amintirilor pierdute. Naratorul caută consolare în natură și în amintiri, încercând să facă față durerii și singurătății.