Cu moartea-n hazard, viul ţi-l tot creşti, i-l făgăduieşti;
Şi te faci dator chiar din prima zi, îi eşti o obişnuinţă,
că aşa-i ea de drept, pentru orice lucru, pentru orice fiinţă
şi îşi face rondul ca pe-un cart de veghi.. Toţi dumnezei.. eşti!.
.. Doar că-i crudă moartea, o tâmpă, veşnic infantilă,
total făr’ de minte, rece, fără suflet, o neaşteptată
atunci, pe nepregătite! La orice, oricine, îi este o ustensilă;
curăţă de-a valma, rade fără scrupul.. chiar de-i blestemată!.
.. Şi în plus, ea moartea, e fără morală, fără echitate;
timpul nu-l cunoaşte, căci nici nu-i există, e nemuritoare,
deci nu-şi face un calcul, n-are etalon, nu ştie etate,
nici de rău sau bun, sărac sau bogat.. Doar numărătoare!.
.. Are un „scop”; pe toate, toţi, să îi adune, să dispară rânduri,
rând pe rând, toţi leat din sfera neantă din aceleaşi ere,
obligând orice-i bun, seminţii, să înnască singurele gânduri,
cum să nu şomeze, angajată sieşi, morţii.. din plăcere!!!.
Doar mister rămâne, de nedezlegat; cine în fond conduce?
Dacă nu cumva moartea e Supremul, căci doar ea decide;
tot ce e, ce naşte, va dispare odată, sub un semn de cruce!..
Deci îi suntem fii; Univers, tot, Om.. nişte efemeride!!!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra inevitabilității morții și a rolului ei dominant în existența umană. Sugerează că moartea este o forță implacabilă și impersonală, care guvernează totul, transformând viața într-o efemeridă.