Nici n-am știut când am crescut;
Nu văd nimic când mă modific
Și zilnic stau cu mine, neîntrerupt
Mă judecând, sau contemplând mirific.
Doar gândul mi-e ascuns; ciudat
Că nici pe acesta nu-l țineam captiv,
Să nu se piardă interiorizat,
Crezând că-l stăpâneam… În fond fără motiv.
N-am nicio libertate; sunt legat
De-un lanț ce-i spunem ADN-eu
Și-l am, mă amăgind că-s unicat…
Dar el mă stăpânește, nu sunt eu!.
Înseamnă, în fond; cu toți ne naștem sclavi,
Cu coduri pe catene paralele,
Mințiți c-am fi ce vrem… Plebeici bravi,
Doar sadic țintuiți, ca niște jagardele!.
Mă uit cu detașare; mă privesc
Și-am dor nebun să fiu din nou cum vreau…
Câtă prostie am putut s-agonisesc
Crezând că numai eu decid ce iau, ce dau?!.
Aș vrea, cel puțin la sfârșit, să știu
Ce rost aveam, că totu-i cu folos;
Altfel aș fi eroare și nu-s singur, de-s să fiu…
Vă-ntreb; „Vă întrebați la fel? Sau pot să vă… descos?”
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de lipsă de libertate și determinare, sugerând că suntem, într-o anumită măsură, sclavi ai propriului cod genetic. Se pune întrebarea rostului existenței și dacă avem cu adevărat control asupra propriilor decizii.