E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita
Prin calendare, dar, mergând afară,
Îți pare că-i o altă primăvară
Și anul ce se-ncheie parc-ai vrea
Să îl întrebi: “Măi, unde-i iarna ta?.
Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea,
Cu florile de gheață din ferestre,
Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre?
Eu cum să pot colinde a cânta
Iar, de Crăciun, pe cine-aș aștepta? ”.
Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns
În rugile ce-nalță către ceruri
Cei ce se tem de ale iernii geruri
Și simt că nu le-a fost îndeajuns
O viață ce iubirea le-a ascuns.
Aceia ce așteaptă ca pe-un dar
O prelungire-a toamnei, cât se poate,
Cu ploi, cu frunze moarte și uscate,
Cu vânturi foarte reci să fie chiar,
Dar să se tot repete, iar și iar.
Nu, anule, nu-i asculta pe ei,
Căci, dac-o știi trăi, e-o frumusețe
Și-o bucurie, nicidecum tristețe,
În iarna ce-i iubită de acei
Ce-și iau cojoace, după obicei.
Ascultă-i pe cei care au iubit
În primăvara vieții și-ntre timp,
În vară sau oricare anotimp
Și vor, în traiul lor de-acum, tihnit,
O iarnă cum, demult, au moștenit.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra pierderii farmecului iernii tradiționale, contrastând cu dorința unora de a prelungi toamna. Poetul îndeamnă la aprecierea frumuseții iernii, amintind de amintirile plăcute asociate cu acest anotimp.
