Prin lunca dintre dealuri trecea un mic pârâu:
O apă, două maluri, și eu, crezându-l râu.
Mă dezbrăcam în grabă, cu gândul să mă scald,
Și n-aveam nicio treabă cu alții: “Vara-i cald!”.
Mă atrăgeau copacii cu ciori în vârful lor,
Și m-așteptau ortacii de-acolo să cobor.
Treceam și prin livada -păzită de-un pitic-
Când ani aveam decada (sau mai aveam un pic).
Era o altfel lume cea-n care am crescut;
Avea ceva anume, acum necunoscut.
Era, cumva, mai bună, deși erau nevoi,
Iar când furam o prună, mă rușinam apoi.
Era o bucurie vacanța la bunici,
Cum ar putea să fie și-acum, la cei mai mici.
Căci lumea-ceea veche, ticsită cu povești,
E fără de pereche. N-ai cum să n-o iubești.
Daniel Vișan-Dimitriu
(21 aug. 2015, Vol “Oare”)
Sensul versurilor
Piesa evocă cu nostalgie amintirile din copilărie, petrecute într-un cadru natural idilic, la bunici. Este un omagiu adus simplității și bucuriilor pure ale acelei perioade, contrastând cu complexitatea vieții moderne.