– Hai, spune-mi, în vechea poveste,
atunci când fugeau prin pădure,
puteau oboseala să-ndure
și frica să nu-și manifeste?.
Puteau să trăiască în grote
ferite de ochii sălbatici
ai hoardelor de asiatici
cu vârful în sus la ciubote?.
Erau pedepsite s-aștepte
bărbații plecați ca să lupte,
în munții cu pante abrupte,
dușmanii departe să-ndrepte?.
Și cum își făceau de mâncare
așa, fără sobe sau oale,
puteau, doar cu mâinile goale
să aibă destul fiecare?.
Mai spune-mi, de știi, cu copiii:
ce timp mai aveau să-i educe
în taina credinței în cruce
sau chiar să învingă spahiii?.
Bunico, dar dacă vreodată
venea peste ei să-i atace,
un lup sau orice dobitoace,
putea să-i omoare o fată?.
– Nu, puiule, n-aveau vreo teamă,
și nu alergau pentru ele;
femeile, -n vremile-acele,
știau ce înseamnă o mamă.
Simțeau oboseala cum trece
ținându-și copiii de mână,
nicicând frica n-a fost stăpână;
simțeau doar o furie rece.
În grote-narmate cu ură,
stăteau, pregătite, cu arme
capabile scuturi să sfarme;
femeia de-atunci era dură.
– Bunico, citește-mi din carte!
Eu cred că-i mai bine-n poveste,
căci până la Paște mai este,
iar mama e tare departe.
Sensul versurilor
Piesa explorează diferența dintre trecut și prezent, idealizând curajul și forța femeilor din vremuri străvechi. Un copil caută refugiu în poveștile bunicii, simțind lipsa mamei și fascinația pentru un trecut eroic.