Noaptea nu răspunde firelor de iarbă
Când întreabă-n șoaptă: “Fluturii când vin?
Pot, prin lumea noastră, în privirea oarbă,
Să le-apară file scrise în destin?”.
Nu răspunde noaptea, nu-și arată mila
Pentru neputințe legănate-n vânt;
De-ar putea să scrie, ar fi albă fila,
Plină de lumina lipsei de cuvânt.
N-ar putea să mintă, să le înfioare
C-un alai de vorbe care-n seva lor
Ar fi alinarea cu balsam de Soare
Și ar stinge-acolo dorul arzător.
Sus, pe cer, se-arată, străluciri de noapte,
Gânduri depărtate unde se răsfrâng
Întrebări din valul miilor de șoapte
Care se răsfiră și, în stele, plâng.
Sensul versurilor
Piesa explorează tăcerea nopții în fața întrebărilor existențiale și a dorințelor neîmplinite. Ea reflectă asupra speranței și a căutării răspunsurilor în lumina stelelor, sugerând o melancolie profundă.