Daniel Vişan-Dimitriu – Sunete Prăfuite

De-atunci, trecut-au anii, cu bine și cu rele,
Cu primăveri iubite și toamne de-ntristare,
Cu clipe de iubire sau, uneori, de-acele
Ce îți provoacă teamă și chiar îngrijorare.
Erau doar clipe calde, abia ne cunoscusem,
Când construiam, pe țărmuri, castele de nisip
Și ne iubeam sub stele și-n casa ce-o făcusem
În satul de la mare, cu zâmbete pe chip.
Au fost apoi acelea în care, înghețate,
Priviri, pe vremuri calde, au devenit de sloi
Sau săbii oțelite, tăioase, abrutizate,
Ce ne-mpingeau spre țărmuri sălbatice, dar noi.
Revin acum în casa ce ne servea odată
Drept Paradis vremelnic, în Parnas adăpost,
Împing ușor de ușa ce scârțâie mirată
Și îmi aduc aminte de timpul ce a fost.
Mă-ndrept spre o măsuță și mai pornesc o dată
O muzică divină din vremurile vechi
Ce pare să trezească fantome de-altădată
Ce-aleargă peste ziduri, dansând, perechi-perechi.
Aș vrea să fii cu mine, să-ți urmăresc privirea
Cea caldă, dezarmantă, cum o aveai aici,
Să-ți simt aroma dulce, să simt din nou iubirea
Din vremurile-n care, în tot, eram complici.
Din pumnul strâns, un deget începe să tresalte
La muzica-nvechită din vechiul fonograf,
Din suflet, o poveste îl face să exalte.
Te scrie, ca în transă, pe-un șevalet de praf.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Chipul iubirii”)