Cu ochii-nchişi, cu faţa-n vântul rece,
pe ţărmul unei lumi atât de rea,
te rogi ca dintre-ai tăi să nu mai plece,
chiar dacă sunt sătui de viaţă grea.
Au tot plecat: la cer, în ţări străine,
s-au înrobit cumva pe la oraş,
au vrut mai mult, au vrut să fie bine
şi v-au lăsat icoana lor chezaş.
Iar tu şi fraţii tăi rămaşi acasă
în grija celor aplecaţi de ani,
aveţi o pâine-n plus acum pe masă
şi un pustiu în jur, ca la orfani.
Te rogi, nu să se-ntoarcă, să rămână
măcar aceştia care încă sunt,
iar vocea ta abia de mai îngână:
“… şi dă-mi putere, Doamne, să te-nfrunt! ”.
Daniel Vişan-Dimitriu
(4 oct. 2016, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de deznădejde și singurătate al unei persoane care a pierdut oameni dragi. În ciuda durerii, există o cerere de putere, chiar și una paradoxală, de a înfrunta divinitatea.