Nu mi-ai lăsat doar cheia, mi-ai lăsat
lumina care-n ochi îmi străluceşte,
acelaşi vis, ce nu s-a-ndepărtat,
şi sufletul, ce-n lacrimi izbucneşte,
căci ai plecat.
Nu-i vina ta, războiul e de vină,
dorinţa de putere-a unui om,
religia, cu oastea ei creştină
şi ura-mprăştiată dintr-un dom
de un neom.
Ne pregăteam de viitor, de nuntă,
crezând iubirea noastră în destin
şi nu o depărtare că înfruntă,
chiar dacă-n inimă e cer senin,
căci e tot chin.
Acum te-aştept, aş vrea să-mi scrii, dar.. lasă!
Îţi e mai greu sau, poate, eşti rănit,
voi scrie eu căci, singură, acasă,
mă tot gândesc la trupu-ţi istovit
ce am iubit.
Privesc o cheie: cea de la o uşă
spre-un viitor ce pare interzis,
iar jarul din cămin e-acum cenuşă
ce-aşteaptă, rece, un destin rescris
ca-n vechiul vis.
Sensul versurilor
O femeie își așteaptă iubitul plecat la război, simțind durerea despărțirii și incertitudinea viitorului. Amintirile trecutului și visul unui viitor împreună contrastează cu realitatea tristă a prezentului, marcat de singurătate și dor.