Alexandru T Stamatiad – Apus de Toamnă

Azi ți-am primit scrisoarea,
O recitesc – și-mi pare că sunt purtat de aripi,
Că sunt furat de vise,
Că sunt pe alte țărmuri,
Pe culmi strălucitoare, departe de abise.
O recitesc – și-mi pare că totul e o glumă,
Un gest, o parodie, o vorbă trecătoare;
O recitesc – și tremur, căci șarpele-ndoielii
Din umbră priveghează și-n cale mă pândește.
O recitesc – și-n suflet e iarăși primăvară
Cu cer senin, albastru,
Cu adieri de seară,
Cu flori, cu ape clare ce murmură-n bazinuri!
O recitesc – și-n suflet acum e iarnă tristă,
Cu cer ca de cenușe,
Cu ape furtunoase,
Cu vânturi ascuțite,
Cu câmpuri înghețate, tăcute, nesfârșite.
E oare cu putință să-ți amintești de mine
Când astăzi ne desparte
Atâta depărtare și-atâta sbuciumare?
Din simfonia vieții
Nu ți-a pătruns în suflet
Alt cântec, alte-acorduri, ori altă armonie?
Sunt cântăreți ce-n lume
Îi cumperi cu-o privire, cu-o șoaptă, cu-o zâmbire.
N-am bănuit vreodată:
Că primul nostru cântec – Tremurătorul cântec cu note cristaline –
Tu îl mai cânți pierdută,
Precum odinioară în nopțile senine;
N-am bănuit, căci astăzi trăiesc o altă viață,
N-o-ntreb de este bună, senină și curată,
Dar știu că este nouă și plină de speranțe.
Trăiesc o altă viață pe care-o sorb
Cu setea învinsului ce poartă în piept o veche rană;
Trăiesc o altă viață și lupt fără odihnă,
Cu ultima credință, cu ultima zvâcnire,
Că voi găsi în fine dorita fericire:
O clipă de beție supremă și fatală.
Și viața ta, desigur, se va schimba în alta:
Tu știi că marea este sălbatecă, perfidă,
Puternică, profundă;
Mai știi că-și sapă țărmul în fiecare clipă,
Necontenit îl rupe și iarăși îl preface,
De nu-l mai recunoaște privire omenească.
Și viața ta, desigur, se va schimba în alta:
Căci timpul e o mare, trecutul este țărmul.