Blondețea ei, nu mai rețin,
Dar rețin câmpul, că-i bălai,
Când în vara blondă spicele revin,
Și simt galbenul ei mălai.
Azurul ochilor, nu mai rețin.
Dar toamna, cu zări senine,
În septembrie, cu alean deplin,
Azurul ei îmi revine.
Nuanța vocii, nu mai rețin,
Primăvara, când suspină șesul,
Parcă glasul Anei aud, senin,
Din primăvară, retras ca cerul.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia pentru o persoană dragă, evocată prin amintiri legate de natură și anotimpuri. Naratorul încearcă să își amintească trăsături specifice ale acestei persoane, dar asocierile cu elemente naturale îi readuc amintirea.