Un corn de fildeș, trandafirii, luna,
un chip de Dürer, boabele de rouă,
un zero schimbător și cifre nouă
la număr, toate mă silesc întruna
să spun că sunt, cândva c-au existat
Persopolis și Roma, și că soarta
le-a hotărât-o, nemiloasă, arta
pustiitoarei lupte, ne-ncetat.
Silit sunt să-mi închipui rugul, spada
din epopee, zbuciumata mare
ce roade țărmul nalt, necruțătoare.
Și-mi spun că toate-acestea sunt. Tăgada
îndreptățește gândul: doar tu ești
aievea, soartă. Tu mă povestești.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de iubire eternă și inevitabilă, legat de trecerea timpului și de soartă. Persoana iubită devine singura realitate într-o lume plină de amintiri și istorie.