Alexandru Vlahuţă – Răspuns la o Cronică Rimată

Așa-i: spre bolțile tăriei,
Cu jind, la ce să mai cătăm,
Când toți, sub fundul pălăriei,
Câte-un crâmpei de cer purtăm?
Tu zici: crâmpeile-s la fel…
Pe osebitele cărări
Toți ne-ndreptăm către un țel,
Unii pe jos, alții călări.
E drept că-n cele patru scânduri
Prostia cea mai guralivă
Și capul cel mai dat la gânduri
Vor amuți deopotrivă.
Dar, pân-atunci, unul își strânge
Sub bolta lui, șirag de stele,
Altu-și mânjește, ori își frânge
Partea-i de cer în bucățele.
Unii în fel de fel de chipuri
Frământă tainele vieții:
Răstoarnă mărilor nisipuri,
Străbat și scotocesc planeții.
Întreabă funduri de prăpăstii
Și-ale Eghipetului mumii,
Și-n oasele, fosili de bestii,
Cat rostul și urzeala lumii.
Iar alții zilele-și petrec
În al orgiilor vârtej:
Un trai nesăbuit și sec,
Întins pe patimi ca un vrej!
Cu-o idioată nesimțire
Își râd de tot ce-i demn și sfânt,
Le toacă gura în neștire,
Se bat cu morile de vânt.
Și pe când tu-ntr-o sferă mică,
Ca vai de lume te strecori,
Ei strălucesc și se ridică
De goi ce sunt și de ușori.
Nimic nu pune frâu acestor
Neruşinați, terfichi limbuți,
Și pentru ochiul lor de chestor
Lumea e goală de virtuți!
Prostii le par științi și arte,
Nebuni poeții, de legat:
Zbârnâie toți, din dible sparte,
Un cântec vechi și nesărat!
Ei singuri se pricep la toate,
Ei filozofi, ei cântăreți,
Prin ei se mișc-a lumii roate,
Cu roiul spornic de vieți!
Și numai pentru dânșii-anume
Urzit-a Dumnezeu pământul,
Cu toate câte sunt pe lume;
Și numai lor li-i dat cuvântul!
…….
Acum, răspunde de socoti
Că ceru-i hărăzit de-a valma,
Deopotrivă pentru toți,
Ori li s-a măsurat cu palma.
*
De e sau nu e cer, mă-ntrebi?
Ar fi nedrept să-ți spun că nu-i;
Dar fiecare-ndeosebi
Menită-și are partea lui:
Măreț pluti-va printre veacuri
Maestrul dulce, Eminescu,
Iar jos, cu-al lui bagaj de fleacuri,
Toncescu fi-va tot Toncescu!
Căci cum să cred c-ar sta alături
Cu scumpele mărgăritare
Gunoiul ce cu scârbă-l mături
În întuneric și uitare!
Furlandisindu-se-n saloane,
Cu mintea stearpă și-n doi peri,
Să facă curte la cucoane
Sunt meșteri fanții-cavaleri!
Dar cum socoti că toți smintiții
Și trântorii de cafenele,
Înfumurați și plini de viții,
Să aibă-același cer și stele.
Cu cei ce luptă și-și adună
În fagur sfintele gândiri,
Și-și dau viața pe-o cunună
Din mâna dreptei Nemuriri?
*
Politici, oratori de stradă,
Stupizi, ce se socot isteți,
Fățarnici patrioți grămadă,
De vorbe goale precupeți.
Și literați de porunceală
Răsară-n cale-ți, cât de deși,
Tu ține însă socoteală,
Că-s mulți chemați, puțini aleși.