Johann Wolfgang Von Goethe – De Ce Priviri Adânci Ne-Ai Dăruit

De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nșire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simțământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
Și prins în vâlmășagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă?
Dar câte mii de oameni își cunosc
În bezna trudei, propria ființă?
Plutesc încoa și-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferință,
Și-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neașteptate
Noi doi doar, bieții, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim și voia nu ne-o-mpărtășim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinși de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar șovăim pe drumu-ntredeschis.
Ferice-i cel ce vis deșert nutrește,
Ferice-i de socoate sorții vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adeverește
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregătește?
Ne leagă lanțul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijește
Că soră ori soția mea ai fost.
De-a fir-a-păr îmi cunoșteai făptura
Și freamătul simțirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi deslușeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor..
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
Și-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, brațele porneau s-alinte –
Și piepu-mi răvășit prindea puteri;
Ușoare vrăji îl ferecau în șagă
Și farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simți că ești mai bun, mai omenesc,
Când simțurile luminos tresaltă
Și volburile sângelui pălesc.
Plutește pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii șoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind..
Însuflețirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit..
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!.