Întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme,
Nu mai cercați a-mi vorbi de zânele voastre cu steme.
Mândre palate, viteji, și cai ce mănâncă jăratic,
Stinsu-s-au toate de veci! Copilul de-atunci, nebunatic,
Nici nu mai cred c-am fost eu, atât mi se par de străine
Sfintele mele-amintiri, și-n lumile voastre senine,
Glasuri atâta de dulci zadarnic mai vin să mă cheme,
Întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme.
Bietele gânduri și-au ars aripele-n para durerii;
Grele îmi par, ca de plumb, în vâlva atâtor mizerii.
Un întuneric adânc, și-un frig ca de moarte m-apucă:
Caldă lumină, te-ai stins, — pierdutu-te-am, sfântă nălucă,
Ce-atât de mult te-adoram, încât m-așteptam câteodată
Ca din povești să te rupi, și-n brațe să-mi cazi întrupată.
Ce fericiți am fi fost! Azi toate rămas-au puzderii, —
Bietele gânduri și-au ars aripele-n para durerii!.
Silă de ziua de azi, și teamă de ziua de mâne,
Asta e tot ce mai simt. — Dulci visuri ce furați stăpâne
Inimii mele — fugiți, lăsați-o de-a pururi pustie.
Ce să mai cate-n deșert la vremuri ce n-or să mai vie!
Cadă uitarea de veci și-acoperă basmele-mi sfinte.
Pleacă-te, suflet zdrobit, durerilor de-aci-nainte:
Bunele visuri s-au dus, și-atâta e tot ce-mi rămâne!
Silă de ziua de azi, și teamă de ziua de mâne!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și tristețea față de pierderea inocenței și a visurilor din trecut. Vorbitorul deplânge faptul că basmele și speranțele s-au stins, lăsând în urmă doar silă și teamă.