Nu te căi, o, iubit-o, că mi te-ai dat așa de iute!
Crede-mă, nu gândesc josnic, nu gândesc rău despre tine.
Deosebite-s ale lui Amor săgeți; unele zgârie
Și de otravă înceată inima zace cu anii.
Întraripate puternic cu proaspăt tăiș ascuțite,
Altele-n măduvă intră, sângele iute-aprinzându-l,
Când în eroice vremuri, zei și zeițe iubiră,
Pofta privirii urma, dorinței urma desfătarea.
Crezi tu c-a stat îndelung zeița iubirii pe gânduri
Când în a Idei dumbravă, odată Anchise-i plăcuse?
Luna de nu se grăbea pe frumoasu-adormit să-l sărute,
O, îl trezea Aurora iute, pizmașă.
Hero pe Leandru zărise-n larma ospățului; grabnic
Se-azvârli-ndrăgostitu-n talazul noptatic.
Rhea Silvia, mândra fecioară, coboară la Tibru,
Apă să scoată și zeul pe ea o cuprinde.
Marte, fiii așa-i zămislea! Pe gemeni
Îi alăptează lupoaica și Roma-i a lumii stăpână.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de iubire rapidă și neîngrădită, folosind exemple mitologice pentru a justifica impulsivitatea și pasiunea. Vorbitorul îndeamnă persoana iubită să nu regrete dăruirea rapidă, argumentând că dragostea, în esența ei, este adesea spontană și instinctivă, așa cum au demonstrat zeii și eroii din trecut.