De ce ești oare-atât de trist
Când totul e voios?
Ți se cunoaște după ochi,
Ai plâns, neîndoios.
„Și chiar acum de-am lăcrimat,
stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Șuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia.”
Voioși prietenii îți spun:
La pieptul nostru, vin’!
Și orice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.
„În larma voastră, nici ghiciți
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aș fi pierdut,
De-i dorul cât de greu.”
Ci hai mai iute, fruntea sus!
Atât de tânăr ești!
La anii tăi ai doar puteri
Și-avânt să cucerești.
„Să cuceresc aceasta, nu,
Căci prea departe mi-i.
Sclipește-nalt și-așa frumos
Ca steaua din tării.”
La stele n-ai ce să râvnești;
Splendoarea lor sorbim
Și fermecați privim în sus
Spre-al nopții cer senin.
„Și zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsați-mi nopțile să plâng,
Cât plânsul n-a secat.”
Sensul versurilor
Piesa descrie un dialog între o persoană tristă și prietenii săi. Persoana suferă din cauza unui dor profund, comparându-l cu o stea inaccesibilă, și preferă să-și trăiască tristețea în singurătate.