Ascultă-mi al meu strigat,
Chiar de n-am căzut luptând
Plecat nu stau decât în fața ta, Zamolxis
La tine plec râzând.
Îndură-te de mine
De cele ce-am să-mi fac
Căci mor, dar nu de mâna lor
Stăpâne, sunt eu, regele dac.
Ce rost mai are un rege fără țară?
Cui să-i pese dacă mor?
Râd pentru că moartea nu-i amară
Când știu că nu voi fi al lor!
Tunet răsună
Se adună furtună
În negru se-nvolbură cerul
Se crapă
Regele ne pleacă.
Primește-mă în ceruri
Cu ai mei viteji mereu
Să bem stropi de vie scurși în glie
Vinul ce-or vărsa-n numele meu.
E ultima mea rugă
Voi fi al meu călău
Las trupul în pământul sfânt,
Iar sufletul, Zamolxis, e al tău!
Sensul versurilor
Piesa descrie ultimele momente ale unui rege dac care, confruntat cu pierderea țării, alege moartea ca sacrificiu suprem. El se adresează zeului Zamolxis, cerându-i să-l primească în ceruri alături de vitejii săi.