Cesar Vallejo – Mama, Mâine Plec la Santiago

Mama, mâine plec la Santiago
că să mă spăl în binecuvântarea și-n plânsul tău.
Îmi potrivesc dozarea și roșul
Cu plaga falselor griji.
Acolo mă așteaptă arcul tău de spaimă,
columnele neliniștilor tale
care încheie viața. M-așteaptă curtea,
coridorul de jos cu podoabele-i
de sărbătoare. M-așteaptă vechiul tău fotoliu,
acea mobilă bună și trainică, strânsă în piele
solidă, care adăpostește, seara să scârție, fesele
strănepoților, în curele și arcuri.
Cern afecțiunile cele mai pure.
Mă răsucesc, n-auzi șuier de sondă?
N-auzi tobă în zori?
Plăsmuiesc cuvintele tale de dragoste
pentru văgăunele acestui pământ.
O, de s-ar așeza zburătoarele file
la semnele de carte cele mai depărtate,
la cele mai clare citate.
Așa, moartă nemuritoare, așa.
Sub dubla arcadă a sângelui tău, pe unde
se trece în vârful picioarelor, de pînă și tata
ca să pătrundă-acolo,
se face mic, mai mic de jumătate,
de seamănă cu primul meu copil.
Așa, moartă nemuritoare.
Între colonada osemintelor tale,
ce nu se prăbușește nici un plânset
și-alăturea de care nici destinul
nu poate pune-un deget.
Așa, moartă nemuritoare.
Așa!