„Atunci iarăși vă veți petrece restul vieții dormind, afară numai dacă zeul, îngrijindu-se de voi, nu v-ar trimite pe altcineva la fel.”
Platon, „Apologia”.
Camera 3210. Poftiți cheia, vă rog.
Luați ascensorul din stânga.
Bună seara, domnule.
Bună seara, domnilor.
Eu urc în cameră și mă odihnesc puțin.
Cobor într-un sfert de oră.
Ne vedem jos. Ne vedem sus.
Nu ne mai vedem niciodată.
Gata. S-a închis ușa bine?
O ușă
nu se mai închide la loc
în aceeași lume.
Vecinul din dreapta a coborât.
Nici în camera din stânga
nu mai e nimeni. De la
etajul acesta toți
au plecat.
Hei, recepția! Unde au plecat toți?
E o conferință undeva
în seara asta?
Exact adineauri coridorul
era
înțesat de lume.
Doamne,
hotelul e gol.
Hai afară. E pustiu și orașul.
Cum a mai trecut vremea, dom’le,
n-am stat decât zece minute
și a început
vacanța.
Da, vacanța. Se poate, în sfârșit,
respira.
A plecat și Dumnezeu în vacanță.
Pa, Doamne. Ne vedem în celălalt,
în celălalt eon.
dacă mai vine vreunul.
Pa.
Lumea e în vacanță.
Lumea a fost.
Ceva a fost, în tot cazul.
A fost cu siguranță ceva
în tot timpul acesta.
Oh, dacă ne-am putea aminti
ce anume…
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de alienare și goliciune într-un hotel aparent abandonat. Protagonistul observă dispariția oamenilor și realizează că timpul a trecut rapid, lăsând în urmă un sentiment de pustietate și o lume în vacanță, inclusiv Dumnezeu.