Şi mistuit de dorul distrugerii de sine,
Am rătăcit pe ţărmul acela dezolat.
Se auzeau în noapte fantasmele marine,
Cu hohote mortale sfărmându-se-n uscat.
Din adâncimi, fragmente şi remuşcări obscure
Tresar ca nişte cobre ori lame de cuţit;
O, nu resentimentul secundelor impure,
Ci nostalgia celor ce nu s-au săvârşit.
Dar orice nălucire să-mi cârmuiască paşii.
Cărările duc toate la peştera de lut.
Să beau mai bine cupa aceasta cu luntraşii,
Pierzându-ne de ştire în golul neştiut.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și dorință de auto-distrugere, într-un cadru dezolant. Naratorul este bântuit de trecut și de lucrurile nerealizate, căutând uitarea în necunoscut.