Mai ca undele oceanului
și mai ca norii înaltelor vânturi,
curge mulțimea.
Mai ca focul între uscăciuni,
lunecă luminoase, fluturânde, vălurite
vestminte,
val după val,
cu falduri, șireturi și vârfuri clătinate
de împestrițate turbane.
Încotro se îndreaptă acești pași grăbiți, Bhai?
Spre ce tâlnire? Spre ce chemare?
Spre care locuri? Spre care țel?
Iar noi, Bhai, ce păream a sta pe loc,
oare nu vom fi fiind și noi în mișcare,
în tumult, în grabă și fugă, Bhai,
ecunoscând motivul, nici menirea,
tot mai departe,
precum apa, precum norul, precum focul?
Cine ne-așteaptă, Bhai,
cine ne-o da alinare, cine ne-o da adăpost,
cine ne-o trece pe noi orbii,
pe noi năucii și rătăciții,
prin zidul timpului?
Sensul versurilor
Piesa descrie curgerea neîncetată a mulțimii, comparând-o cu elemente ale naturii precum apa, norii și focul. Se pune întrebarea despre destinația acestei mulțimi și despre sensul propriei noastre mișcări în viață, sugerând o căutare a alinării și a unui scop.
