Clipa asta ce-o aștept de mult
Are tot ce s-ar putea mai crunt
Văd acum că-s doar povara ce vă sunt.
Văd mai limpede că-i prea târziu
Și că nici n-am încercat să fiu
Altcumva decât același ce mă știu.
Ce vicleană mi-a fost inima
Și necruțătoare patima
Nu s-a pus ceva să țină-n calea mea.
Jarul care nu se lasă stins
Ce mereu m-a chinuit încins
Arde până ce-i cu mine odată-nvins.
Pe fruntea mea râu, șiroaie sudoarea
Și ruptă de tremur în ele suflarea
E trupul meu viu între vii mai vrând să stea.
De mine ceva ca străin mă îndeamnă
Să-i vin ajutor și-nțeleg ce înseamnă
E sufletul prea suferind să mai poată-ndura.
Sensul versurilor
Piesa exprimă agonia unui suflet care suferă și simte că este o povară pentru cei din jur. Vorbitorul realizează că nu a încercat să fie diferit și că este prea târziu pentru schimbare, iar acum se confruntă cu suferința fizică și spirituală.