Era o zi ca oricare alta, aceeași rutină
Cafea, țigări apoi iar fugeam de lumină
Până când am hotărât, că pot mai mult de-atât
Și-am refuzat puținul, sperând la mai mult.
„Vrei totul sau nimic?”, mă-ntrebam tot mai des
De mic am învățat să merg sau să fug de interes
Însă alte persoane mă priveau cu dispreț
Tocmai pentru că deveneam tot mai descurcăreț.
Auzind vorbe pe la spate mi-am dorit să fiu surd
Ignoranța e un domeniu pe care l-am depășit râzând
Nu vreau să mă plâng, astfel am hotărât
Să renunț la orgoliu, să prefac totul în cuvânt.
Eșecul m-a urmărit, de parcă-mi era umbra
Mă-ntepa-ncet, secundă cu secundă
Oare după-o să reziști într-un mediu ostil,
Unde falsitatea și prostia înfloresc în mare stil?.
Șapte zile în întuneric nu-i o poveste fictivă
Singura ființă ce mă privea, era reflexia din oglindă
Stând închis fără somn, apă și mâncare
Am descoperit o nouă lume, nu îmi dai crezare?.
De mințit, mint toți! Zi tu, cunoști o persoană?
Să-ți arate de la început toată latura umană?
Mi-am ucis îngerul păzitor, că era de decor.
Mi-am vindecat singur rănile de parcă eram doctor.
Tocmai în momentul în care m-am pus pe picioare
Am auzit o voce străină, și nu credeam în re-ncarnare
A doua zi culoarea ochilor, mi s-a schimbat
Familia mă scuipă, de parcă eram deocheat.
Mă simțeam al nimănui, eram doar un ratat
Doborât de ideea că și speranța a plecat
Și nu o să revină, depresia era foarte-aproape
La fel și ideea că m-am schimbat peste noapte.
Cu julituri pe coate, m-am cam săturat de toate
Perspectiva mea-i gradată azi la 180 de grade
Nu știu cum am ajuns pe punctul de a pune punct
Seara mă fură somnul doar cu gândul la mormânt.
Ce viziune tristă, mă macină lent, dar sigur
A rămas puțin, dar puținul mă face să m-asigur
De priorități fără niciun semn, ca la circulație
Fac parte din populație doar că sper la civilizație.
Am stat prea mult închis, orbit zilnic de non-culori
Non-valori singure ca mine țineam ochii pe nori
Eram scârbit de divinitate, azi nu o bag în seamă
Pentru că în final ce ignori, tremură de teamă.
Temele colerice mă disprețuiesc și mulțumesc
Îngenunchiat de realitate încă pot să clipesc
S-admir imagini pline de viață și nu regret
Că lumea mea de ruine a fost ștearsă cu un zâmbet
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie întunecată prin depresie și deziluzie, culminând cu o transformare personală. Protagonistul se confruntă cu eșecul, izolarea și trădarea, dar găsește puterea de a se reinventa și de a spera la un viitor mai bun, chiar și în mijlocul unei lumi ostile.