O, doamne, cât de frumos este cerul,
cât de frumoasă topirea,
cât de albastră iarna.
Îți culci tâmpla pe unul din umerii mei
ca pe o treaptă,
pe cea mai înaltă înainte ca ființa
să mi se sfârșească de durere de vedere,
de plâns.
Ca pe una din terasele verii ce nu se îndură
să treacă.
Te iubesc, poate,
sfidând clipa, zărind ziua, visând un timp
inexistent.
Te iubesc, poate,
sfios și grav cum uiți tâmpla ta pe unul,
numai pe unul din umerii mei ea
îngropată definitiv în mine ca o plantă.
Te iubesc acum,
ieri, mâine nu există,
sufletul meu doarme treaz.
Te iubesc și te port cu ochii închiși
prin ceea ce sunt: ființă, absență, uimire,
fără a înțelege totul, nimicul, puținul,
trecătorul dulce cu numele meu răpit de clipă,
când numele singur,
numai numele topit acum
împodobește o peșteră sub ghețar.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de iubire și pierdere, juxtapuse cu imagini ale naturii și ale trecerii timpului. Numele devine un simbol al efemerității și al amintirilor îngropate adânc în suflet.