Flori de lumină cresc în mine, Doamne,
şi primăvara însoreşte
în fiecare zâmbet ce-l primesc.
Fără sfială mă îmbăt de flori şi de lumină
şi nu mă mai gândesc
că pentru mine-i fruct oprit.
Tu ai zidit fiinţa ce-i copilă şi femeie
asemenea zeiţelor pe care le-ai unit
cu ceata ta de îngeri
când ai scos lumea din păgânătate.
Mi-ai dăruit-o sau Ţi-am luat-o,
nu ştiu..
Tu n-ai băgat de seamă,
sau poate ţi-am furat-o.
Dar, Doamne, cum să nu mă ierţi
când Tu eşti primul care poruncind
neprihănirea,
ai aşteptat mereu
şi-aştepţi iubirea?
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune adresată divinității, exprimând recunoștință și căutarea iertării. Vorbitorul se simte copleșit de frumusețea lumii și de darurile primite, dar și conștient de imperfecțiunile sale. În final, își exprimă speranța în iubirea și iertarea divină.