Ți-aș povesti o idilă
în care frunzele să cadă-alene pe cărări
și părăsite băncile prin parcuri
s-asculte foșnetul ce-l face toamna
când umbrele amanților romantici
ar trece peste tristele-i podoabe.
Acolo-ntr-un boschet, pe-o bancă rece,
când seara ca pustiul s-ar întinde,
ți-aș povesti c-au mai rămas în urmă
dar două umbre strâns îmbrățișate.
Cu ce cuvinte-aș povesti idila
decât cu “frunze”, “toamnă” și “amor”?
(În care tu de mult nu vrei să crezi..).
Le-ai întâlnit în versuri și-n romane
iar eu ți-am oferit tot “bănci pustii”..
(De-ai fi crezut vreodată-n ele
ai fi-nțeles acum chemarea
când ți-aș fi spus povestea-acelor umbre
și-ai fi venit să scriem împreună
capitole moderne-n cartea vieții..)
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste melancolică, plasată într-un decor autumnal. Naratorul își amintește de o idilă trecută, plină de romantism și nostalgie, dar marcată de neîncrederea celuilalt.