Poetul se opri la porțile cetății și însingurat
ca de obicei începu să scuipe cu versuri pe
zidurile exterioare. Nesfârșite mi-au fost nopțile singurătății.
Dragoste, pâinea mea cea de toate zilele. De multe ori flămânzitu-mi-au și
trupul și sufletul. Depărtarea însă mă cheamă
iar și nu pot pleca cu mâinile goale. Pe degete
îmi strălucesc luceferi și cele mai fragede stele.
Și vai de zăpezile ce mi-au cucerit toate simțurile.
Cuvintele-mi sunt pline de viscol și vânturi turbate.
Dinții și măselele se clatină de nerăbdare și dor.
Ochii-mi sunt întunecați de dorință. Și
numai dragostea îmi poartă mâinile spre tine,
Pâine a poeziei mele de inimă albastră.
Buzele ard
ca
niște
flăcări.
Inima-i
ce
nu
șă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de dor, dragoste și singurătate, specifice unui poet. Versurile descriu o luptă interioară, o ardere interioară și o căutare constantă a inspirației și a iubirii.