Ajungă-i zilei răutatea ei
și mie fericirea de-a fi trist
nevoie n-am de votcă sau femei
sunt singur Doamne și exist.
Dă-mi fericirea de-a fi trist
e pâinea mea cotidiană
iar dacă nu e nu insist
tratează-mă cu altă rană.
E pâinea mea cotidiană
nevoie n-am de votcă și femei
dar și singurătatea trece-n goană
ajungă-i zilei răutatea ei.
Și mie fericirea de-a fi trist
mă sinucid iubito și exist
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul fericirii în tristețe și singurătate. Vorbitorul acceptă suferința ca parte integrantă a existenței sale, găsind o formă de împlinire în această stare.