Ah, nurule, împărate a podoabelor firești,
Ființă necunoscută priceperii omenești,
Tu ce ții împărăția într-un cuprins de obraz
Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz,
Cu duhul și cu simțirea pururea într-aripat,
Dai ființă la ființa în care ești răvărsat.
Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnet
Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit.
Frumuseța fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la simțire, nici pornește la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești,
Ea oglinzii se închină, tu oglinda o sfințești.
Ochii ce te au pre tine cu simțirile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Gurița ce se deschide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ție numai mă-nchin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.
Sensul versurilor
Piesa este o odă închinată nurului, esența frumuseții și a atracției. Vorbitorul își exprimă admirația profundă și supunerea față de această forță, recunoscând-o ca sursă a plăcerii și a iubirii.